Chipuri.
Povești.
Memorie.

Se spune că, dincolo de dunele unde vântul șterge urmele înainte ca ele să poată deveni drumuri, trăia Faraoana Vandaah.

Nu purta o coroană obișnuită. Coroana ei era făcută din piramide, ca și cum întregul deșert i-ar fi așezat istoria pe frunte. Chipul ei părea alcătuit din mai multe chipuri, suprapuse și ascunse unul în celălalt, iar ochii ei priveau atât către prezent, cât și către ceva mult mai vechi.

Într-o zi, un beduin a apărut la marginea ținutului ei. Nu venise cu daruri și nici nu cerea nimic. Călătorise mult, urmărind o poveste pe care nimeni nu reușise să i-o spună până la capăt.

Când a zărit-o pe Vandaah, a înțeles că ajunsese la locul pe care îl căuta.

Faraoana nu i-a vorbit. L-a privit doar. Între ei s-a așternut tăcerea deșertului, grea și limpede.

Beduinul a înțeles atunci că nu venise pentru a descoperi o comoară, ci pentru a recunoaște ceva ce fusese dintotdeauna acolo.

Poate o amintire. Poate un chip. Poate o poveste care aștepta să fie văzută.

Iar Vandaah a rămas în mijlocul deșertului, cu piramidele ridicându-se din coroana ei, păstrând pentru sine misterul întâlnirii.

Pentru că unele povești nu încep atunci când sunt scrise. Încep în clipa în care cineva le vede.

La curtea sultanului exista o trupă de artiști despre care nimeni nu știa de unde venise.

Apăreau doar seara, când curtea se umplea de făclii, iar muzicanții începeau să cânte. Purtau măști viu colorate, peruci, pene și haine atât de stranii, încât oamenii râdeau înainte ca spectacolul să înceapă.

Paiațele puteau imita pe oricine: vizirul, căpetenia gărzii, negustorii bogați, chiar și pe sultan. Dar exista o regulă: niciodată nu aveau voie să-și scoată măștile în fața publicului.

Anii au trecut. Spectacolele au devenit tot mai bune. Măștile, tot mai expresive. La un moment dat, nimeni nu-și mai amintea cum arătau artiștii cu adevărat. Nici ei.

Într-o noapte, după un spectacol, una dintre paiațe încercă să-și desprindă masca. Trase de marginea ei, dar nu se mișcă. Cealaltă o ajută. Apoi și a treia. Degeaba.

Măștile nu mai erau măști. Deveniseră chipurile lor.

Au mers speriate la sultană, singura persoană despre care se spunea că vede adevărul chiar și atunci când acesta se ascunde în spatele unei fețe.

Sultana le privi îndelung.
— De ce vrei să-ți scoți masca? întrebă ea.
— Ca să-mi văd adevărata față.
— Și dacă aceasta este adevărata ta față acum?

Paiața tăcu.

Atunci sultana porunci să fie aduse oglinzi. Dar oglinzile nu arătau aceleași chipuri. În fiecare apărea altă expresie: bucurie, teamă, vanitate, tristețe.

— Un om nu are o singură față, spuse sultana. Pericolul începe atunci când uită că poartă una.

Paiațele se întoarseră pe scenă în seara următoare. Nu-și mai ascundeau măștile și nici nu încercau să le scoată. Le purtau conștient.

Iar de atunci spectacolele lor nu mai făceau doar oamenii să râdă. Îi făceau să se recunoască.

Se spune că, într-un deșert în care oamenii uitaseră de mult sunetul apei, un bărbat călătorea pe un covor zburător.

Nu purta cu el burdufuri, ulcioare sau provizii. Purta doar o barbă lungă, albastră, despre care cei care îl întâlneau credeau că este făcută din mătase. Dar barba lui era apă.

Într-o zi, covorul ajunse deasupra unui ținut atât de uscat, încât nisipul părea că nu mai așteaptă nimic de la cer. Bărbatul se opri. Barba lui începu să curgă peste marginea covorului și, pentru prima dată după multe veacuri, în mijlocul deșertului se auzi vuietul unei cascade.

Apa căzu pe pământ cu putere. Nisipul o primi, apoi îi făcu loc. Cascada deveni pârâu, pârâul se lărgi, iar în jurul lui pământul începu să înverzească. Mai întâi crescu un palmier. Apoi încă unul. Apoi zeci.

Printre ei apăru un serai, cu zidurile ascunse pe jumătate de frunze, ca și cum ar fi așteptat acolo dintotdeauna ca apa să-l trezească.

Bărbatul de pe covor privea în jos fără uimire. El știa că apa nu creează întotdeauna lucruri noi. Uneori doar dezvăluie ceea ce deșertul ține ascuns.

Atunci, din marginea cascadei se ridică un alt bărbat. Trupul lui nu avea carne și oase. Era făcut în întregime din apă. Chipul i se forma și se destrăma odată cu valurile, dar ochii lui rămâneau limpezi.

— Cine ești? îl întrebă călătorul.
— Sunt cel care se naște de fiecare dată când apa ajunge acolo unde nu era așteptată.

În acel moment, deasupra oazei apăru un chip uriaș. O femeie cu ochi albaștri privea totul dintr-o parte, aproape lipită de cer. Era Duhul Apelor.

Nu poruncea apei și nu o stăpânea. O păzea. Știa izvoarele ascunse sub munți, ploile care încă nu căzuseră și fiecare picătură care se pierduse vreodată în nisip.

— De ce ai lăsat apa să cadă aici? îl întrebă duhul pe bărbatul de pe covor.
— Pentru că am văzut un loc căruia îi lipsea ceva.
Duhul zâmbi.
— Nu. Ai văzut un loc care își amintea de apă.

Atunci bărbatul înțelese că nu el făcuse minunea. El fusese doar drumul prin care apa se întorsese.

Covorul porni din nou peste dune. Cascada însă rămase. Palmierii crescură, seraiul se umplu de oameni, iar călătorii începură să caute oaza despre care se spunea că apăruse într-o singură zi.

Puțini o găseau. Pentru că Duhul Apelor o ascundea de cei care veneau să ia și o arăta numai celor care veneau să caute.

Iar uneori, când soarele este foarte puternic și aerul tremură deasupra nisipului, cei care privesc spre cer pot vedea pentru o clipă un covor zburător. Pe el stă un bărbat cu barba albastră.

Și dacă o singură picătură cade din barba lui în deșert, undeva, într-un loc pe care încă nu-l cunoaștem, începe să crească un palmier.

Într-o seară, la curtea sultanului, a sosit o femeie pe care nimeni nu o invitase.

Nu purta bijuterii, nu avea slujitori și nu se plecă atunci când intră. Se opri pur și simplu în fața lor.

Prima sultană o privi drept, fără să-și întoarcă însă chipul spre ea. Numai ochii i se duseră într-o parte. Sultanul își încruntă sprâncenele.

Lângă el, cealaltă sultană, cea cu părul lung și albastru, rămase nemișcată. Părul îi cădea peste umeri ca un râu. Ascuns printre șuvițele lui se afla un copil. Nimeni nu-l observase.

Copilul nu privea femeia străină. Își privea mama. Voia să înțeleagă de ce mâna ei se încordase, de ce ochii sultanului deveniseră reci și de ce cealaltă sultană părea dintr-odată atât de neliniștită.

Mai departe de grup stătea un al patrulea adult. Nu se apropiase. Există oameni care, atunci când începe o furtună, nu fug și nici nu încearcă s-o oprească. Se așază suficient de departe încât să poată spune mai târziu că nu au fost acolo. El era unul dintre aceștia.

— Ce cauți aici? întrebă sultanul.
Femeia nu răspunse.
— Ai fost izgonită din palat, spuse prima sultană.
Femeia tăcu.
— Ți s-a poruncit să nu te mai întorci, spuse cea cu părul albastru.

Atunci femeia zâmbi. Nu era un zâmbet vesel. Era zâmbetul cuiva care știe ceva ce ceilalți ar prefera să rămână uitat.

— Nu m-am întors pentru voi, spuse ea.

Pentru prima dată, copilul își desprinse privirea de la mama lui. În încăpere se făcu liniște.

— Atunci pentru cine? întrebă sultanul.

Femeia ridică încet mâna. Și arătă spre copil.

Sultana cu părul albastru făcu un pas înapoi. Părul ei se mișcă și pentru o clipă chipul copilului se ascunse cu totul.

— Nu îndrăzni, spuse ea.
— Va veni o zi când va întreba, răspunse femeia.
— Și atunci ce îi veți spune?

Sultanul se ridică.
— Destul!

Dar femeia nu se sperie.
— Puteți izgoni un om dintr-un palat. Puteți șterge un nume din cărți. Puteți porunci servitorilor să uite. Dar nu puteți porunci unei povești să nu fi existat.

Copilul continua să-și privească mama. Acum nu mai căuta să înțeleagă cine era femeia din fața lor. Încerca să înțeleagă de ce mama lui se temea de ea. Iar aceasta era o întrebare mult mai periculoasă.

În cele din urmă, femeia se întoarse și plecă exact așa cum venise. Singură. Nimeni nu încercă s-o oprească.

Al patrulea adult, cel care privise totul de la distanță, își coborî ochii. Poate că știa adevărul. Poate că fusese chiar acolo când începuse povestea. Dar tăcu.

Anii mai târziu, oamenii aveau să spună lucruri diferite despre acea seară. Unii spuneau că femeia fusese o fostă sultană. Alții că fusese o soră. Alții că venise să ceară ceva ce îi aparținea.

Nimeni nu a aflat vreodată adevărul. Sau poate că cineva îl știa. Copilul.

Pentru că dintre toți cei aflați în încăpere, el fusese singurul care nu privise acolo unde priveau ceilalți. În timp ce adulții priveau femeia din trecut, copilul privea chipul mamei sale.

Și uneori adevărul nu se află pe chipul celui acuzat. Se află pe chipul celui care îl privește.

În deșert există drumuri pe care le vezi și drumuri care te văd pe tine.

Într-o seară, când soarele cobora peste nisip și cămilele deveniseră doar umbre mici la orizont, un tânăr călător a ajuns între trei chipuri uriașe. Nu știa dacă sunt oameni, duhuri sau amintiri. Un chip îl privea din stânga, unul din dreapta, iar al treilea părea că se naște chiar dintre ele.

— Pe unde se ajunge la cetatea cu porți albastre? întrebă el.
Primul chip îi răspunse:
— Mergi acolo unde ochii tăi se tem să privească.
Al doilea spuse:
— Mergi acolo unde inima ta a mai fost, deși tu nu-ți amintești.

Iar al treilea, mic și palid, nu spuse nimic. Doar își plecă fruntea, ca și cum ar fi ascultat nisipul.

Călătorul se mânie. Venise să afle un drum, nu să primească ghicitori. Atunci observă ceva straniu: pe marginea unuia dintre chipuri mai erau doi ochi, unul deasupra celuilalt, privind în altă direcție decât ceilalți.

— Câte fețe aveți? întrebă el.
— Câte sunt necesare ca să poți vedea o singură poveste din mai multe părți, răspunse femeia.

Tânărul își ridică privirea spre caravană. Cămilele înaintau încet, fără să întrebe nimic. În acel moment înțelese că cetatea nu trebuia găsită. Trebuia urmată.

Porni după caravană. Când se întoarse, chipurile nu mai erau acolo. Rămăsese doar deșertul, mare și liniștit, iar în nisip trei umbre se pierdeau una în alta.

Se spune că, de atunci, cei care se rătăcesc prin acel ținut nu trebuie să caute semne pe drum. Trebuie doar să privească atent chipurile pe care le întâlnesc. Uneori, drumul se ascunde într-o privire.

În palatul sultanului exista o încăpere în care bărbații nu aveau voie să intre.

Nu era haremul, deși așa îi spuneau cei care nu o văzuseră niciodată. Nu era nici odaia sultanei și nici locul în care femeile își păstrau bijuteriile. Era camera oglinzii albastre.

Oglinda ocupa un perete întreg și fusese adusă, cu multe veacuri în urmă, dintr-un oraș scufundat. Nu era făcută din sticlă, ci dintr-o apă care nu curgea și nu se usca niciodată.

Se spunea că nu arată chipul celui care se privește în ea. Arată toate femeile care trăiesc în acel chip.

Într-o noapte, o tânără sultană intră singură în încăpere. Fusese aleasă de curând să locuiască în palat și, de când sosise, toți îi spuneau cine trebuia să devină.

Trebuia să fie frumoasă, dar nu mândră. Tăcută, dar nu rece. Supusă, dar niciodată tristă. Trebuia să zâmbească atunci când era privită și să dispară atunci când prezența ei nu mai era dorită.

Sultana se opri în fața oglinzii. La început, apa îi arătă un singur chip. Era chipul pe care îl vedeau ceilalți: frumos, atent și nemișcat. Ochii lui albaștri învățaseră să privească fără să dezvăluie nimic.

Apoi apa se tulbură.

În partea stângă apăru o altă femeie. Avea părul întunecat și stătea dreaptă, ca și cum ar fi păzit o ușă nevăzută.

— Cine ești? întrebă sultana.
— Sunt femeia care ai fost înainte ca ceilalți să-ți spună cine trebuie să fii.

Din mijlocul oglinzii se ridică apoi un chip uriaș. Un singur ochi rămase deschis, privind în același timp spre trecut și spre ceva ce încă nu se întâmplase.

— Dar tu?
— Eu sunt femeia care ține minte. Păstrez fiecare cuvânt pe care l-ai înghițit, fiecare teamă pe care ai ascuns-o și toate răspunsurile pe care nu ai avut voie să le dai.

Lângă ea apăru o a treia femeie, cu ochii mari și luminoși. Nu părea speriată. Privea lumea cu uimirea cuiva care încă mai credea că viața poate fi aleasă.

— Eu sunt femeia care visează, spuse ea. Cea pe care ai ascuns-o ca să poți rămâne aici.

Sultana le privi pe toate trei.
— Atunci eu cine sunt?

Apa se mișcă din nou.

În partea dreaptă apăru o femeie fără veșminte. Nu purta bijuterii, voaluri sau însemne ale rangului. Trupul ei nu cerea să fie admirat și nici nu încerca să se ascundă. Stătea liberă.

— Acoperă-te! îi șopti sultana, privind speriată spre ușă.
Femeia zâmbi.
— De cine?

Sultana nu găsi niciun răspuns.

— Eu sunt femeia care nu aparține nimănui, continuă cea din oglindă. Nu sunt ceea ce văd bărbații. Nu sunt ceea ce invidiază femeile. Nu sunt titlul pe care l-ai primit și nici locul în care ai fost așezată. Sunt cea care rămâne atunci când toate acestea dispar.

— Care dintre voi este cea adevărată? întrebă sultana.

Cele patru chipuri o priviră.
— Toate, răspunse femeia cea liberă. Și niciuna, dacă alegi să trăiești numai prin ochii celorlalți.

În acea clipă, sultana înțelese că palatul nu o închisese între ziduri. O închisese într-un singur chip.

Se apropie de oglindă și atinse apa cu vârful degetelor. Cele patru femei se tulburară, se apropiară una de alta și, pentru o clipă, deveniră aceeași ființă.

Dimineața, slujitoarele găsiră camera goală.

Sultana nu dispăruse din palat. Era tot acolo, purta aceleași veșminte și răspundea la același nume. Dar ceva se schimbase.

Nu mai zâmbea atunci când nu simțea. Nu mai tăcea atunci când avea ceva de spus. Și nu-și mai pleca ochii atunci când era privită.

Oamenii palatului șopteau că oglinda albastră îi luase mințile. Numai femeile știau adevărul.

Oglinda nu luase nimic. Îi înapoiase celelalte trei femei pe care fusese obligată să le uite.

Pe malul unei ape care nu apărea pe nicio hartă, o femeie își împletea părul.

Venea acolo în fiecare seară, după ce se aprindeau luminile în cetate. Se așeza pe aceeași piatră, își desfăcea părul și începea să-l împartă în trei șuvițe. Lucra încet, cu degete sigure.

Femeia nu avea ochi.

În cetate se povestea că îi pierduse pentru că văzuse ceva interzis. Alții spuneau că îi dăruise cuiva pe care îl iubise. Nimeni nu îndrăznea s-o întrebe.

Într-o seară, un băiat care venise să umple un ulcior se opri lângă ea.

— Cum găsești drumul până aici?

— Mă aduce apa.

Băiatul privi râul. Curgea aproape fără zgomot.

— Și cum știi unde se termină părul tău?

Femeia zâmbi.

— Asta încă nu știu.

El se așeză puțin mai departe și o urmări. Pe măsură ce împletitura creștea, șuvițele deveneau tot mai groase. Lumina lunii aluneca peste ele și lăsa mici pete argintii, ca niște solzi. Capătul părului coborî de pe piatră, atinse nisipul și se mișcă.

Băiatul își strânse ulciorul la piept.

Din împletitură se ridică o cobră.

Își desfăcu încet gluga și rămase în fața apei. Avea doi ochi albaștri, atât de limpezi încât băiatul putu vedea luna oglindită în ei.

Femeia continuă să împletească.

— Este a ta? șopti el.

— Sunt eu.

Cobra întoarse capul către băiat, iar femeia zâmbi din nou.

— Ai o crăpătură în ulcior. Aproape de toartă.

El pipăi lutul. Era adevărat.

— Vezi prin ochii ei?

— Da.

Băiatul privi când femeia, când șarpele.

— Nu ți-e frică să-i lași atât de departe de tine?

Degetele ei se opriră pentru o clipă.

— La început îmi era. O chemam înapoi la fiecare foșnet. Voiam să privească numai unde îi spuneam eu.

— Și acum?

— Acum o las să-mi arate.

Cobra se aplecă deasupra apei. Femeia ridică ușor bărbia. Pe chipul ei trecu o expresie pe care băiatul n-o putu înțelege: uimire, poate, sau recunoaștere.

— Ce vezi?

Ea tăcu îndelung.

— Un loc în care încă n-am ajuns.

Băiatul își umplu ulciorul și plecă spre cetate. Când se întoarse să privească, femeia își desfăcea împletitura.

Cobra cobora încet spre mâinile ei, iar ochii albaștri se pierdeau printre șuvițe.

A doua zi, oamenii îl întrebară ce văzuse pe malul apei.

Băiatul se gândi la femeie, la șarpe și la drumul pe care îl împărțeau.

— Pe cineva care învăța să privească mai departe, spuse el.